A doua pagină a zilei de 2.02.2024
Inca o pagină despre ziua de azi. Pentru ca scrisesem textul ăsta zilele trecute, dar l-am lăsat în Notițe, așa cum s-a întâmplat cu multe scrieri până acum. Dar uite ca nu le mai las sa zacă la întâmplare. 2 pagini nu strică.
În afara momentelor de referință, cum poți alege care sunt cele mai importante pagini din viața? Ele se adună acolo, la rând, dar nu în ordinea importanței sau al impactului, al intensității trăirilor sau aducerii aminte. Tocmai de aceea avem frânturi de amintiri, uneori nu ne amintim momentele dintr-o zi intreaga cu tot ce s-a întâmplat în ea.
Avem deja vu-uri, trăim sau retrăim amintiri mai mult sau mai puțin dorite să se fi întâmplat. Dar cum stabilim ce a fost mai important și de ce? Și în ce ordine am vorbi despre ele?
Fiind singura la părinți, până să împlinesc 5 ani am rămas singură la mama, căci pe tata l-am pierdut ca pe “un vis misterios, frumos din cale-afară, și ce a fost așa frumos, a trebuit să piară”. Ei bine momentul ăsta nu mi l-a explicat nimeni. Am văzut tot ce se întâmplă în jurul meu, toți sufereau dar în același timp se fereau de mine( ca să mă protejeze), într-un-un fel în care nu prea aveau cum să mă protejeze de ceea ce se întâmplă. Așa am rămas copilul compătimit, privit cu durere si milă de toți cei care îl cunoscuseră pe tata, sau, mai târziu, aflau povestea noastră. Așa știu ca’ copiii înțeleg de mici ceea ce adulții nu reușesc să înțeleagă, poate, niciodată: un copil simte. Nu e un adult mic, dar e un adult în devenire, căruia i se subestimează capacitățile. Nu prea ai ce face când înțelegi, dar nu ai pe cine să întrebi, căci e ca și cum ți-ar vorbi Dumnezeu și te-ai speria, nu? Deși tot timpul ceri un semn de la El. Pentru mine, în luna februarie 1980 e ca și cum am avut o operație deschisă pe inimă, pe viu, fără anestezie, dar și fără ca cineva să-și poată da seama ca eu sunt trează.
Și uite-așa, cel mai mult l-am cunoscut pe tata din povestirile altora, și am avut șansa în viață să întâlnesc mulți oameni care l-au cunoscut. Tata a fost un om cu care am fost mereu mândra sa fiu asemănată. Dar din propriile amintiri, mi-a rămas aproape doar ultima seară. De-aia zic. Ciudate amintirile astea, cum se aseaza ele și cum rămân atârnate, aleator, prin sertärele de circumvoluțiuni.
Comments
Post a Comment